Viata in Ontario

VIATA IN PROVINCIA ONTARIO – EMIGRARE ONTARIO CANADA

Emigrare Canada Ontario

Cea mai americana dintre provinciile canadiene, un pumnal in inima industriala a Statelor Unite, Ontario ramane profund suspicios in privinta Marii Republici si foarte atasat de monarhia britanica. Este o regiune foarte modernizata, dar si foarte salbatica datorita faptului ca 90% din teritoriul sau este impadurit.

In spatele diversitatii exotice a populatiei din Ontario exista o dragoste comuna fata de pamant, indiferent daca un loc anume este o ferma reconstruita in stil gotic in Punkeydoodles Corners sau un manunchi de zucchini pe Markham Street din Toronto. In 1844, J.R. Godley, un calator din Marea Britanie, a descris Canada Superioara ca fiind locul in care „fiecare este strain si casa din gandurile sale o reprezinta invariabil o alta tara”. In prezent, Ontario este foarte populat, dar locuitorii sai si-au gasit aici casa.

Locurile preferate ale calatorilor si ale celor care se gandesc  sa emigreze in Canada

Desi a fost tara indienilor canadieni pentru milenii si coridorul de desfasurare a comertului cu blanuri, esenta vie a modernului Ontario nu se afla in casele lungi sau in canoe, ci in casele de calcar ale regalistilor Imperiului Unit, care se intind de-a lungul raului St. Lawrence.

Mai mult decat oricare alta regiune din Ontario, Ontario de Est ramane devotat traditiilor regaliste ale „pacii, ordinii si a bunei guvernari”. Fermele solide, curtile regale si turnurile anglicane proclama faptul ca „democratii si cei de centru” din Ontario de Vest se descurca, dar Estul ramane credincios motto-ului provinciei: „A debutat ca regalista, si asa va ramane mereu”.

Nu exista un alt loc istoric care sa merite mai mult sa fie punctul de pornire al unui tur prin Ontario decat districtele Prescott-Russell si Glengarry, situate intre raurile Ottawa si St. Lawrence. Zona rurala inferioara din Ottawa parca tine mai mult de Québec decat de Canada Superioara. Hambarele vopsite in portocaliu si rosu, acoperisurile argintii si orasele adunate in jurul masivelor parohii releva un caracter aparte francezo-canadian.

Dar ne ocupam de Ontario, nu de Québec. Sub supravegherea inginerilor din armata britanica, intregul Ontario de Sud este impartit rational in mici blocuri (loturi) integrate in altele mai mari (parohii), disecate de drumurile care ignora in mod irational aspectele non-euclidiene ca pietrele, bolovanii, dealurile, lacurile si mlastinile.

Indreptandu-va spre sud-vest de raul Ottawa, veti observa ca denumirile franceze cedeaza in favoarea unor nume precum Dunvegan, Maxville si Alexandria, semne prevestitoare ale intrarii in districtul Glengarry County. Glengarry, cunoscut in lume prin intermediul creatiei romancierului Ralph Connor, a fost prima dintre sutele de colonii scotiene din Ontario.

Incepand cu sosirea Regimentului regal de emigranti din Highland-ul regalist in anul 1783, tara deluroasa de la nord de St. Lawrence a devenit destinatia a mii de emigranti scotieni. Intregi parohii din Glengarry, Scotia, au emigrat aici, beneficiind de sansa de a scapa de sub oprimarea stapanilor.

In Glengarry imaginat de Connor, presbiterienii ca Big Mack Cameron, Black Hugh Macdonald sau cel mai mare dintre toti, Donald Bhain Macdonald, si-au intors piosi obrazul catre inamici – o data –, iar apoi s-au incaierat cu marinarii strigand „Traiasca Glengarry!” si i-au amenintat pe catolici cu Ziua Judecatii de Apoi. Adevaratul Glengarry este la fel de scotian ca cel imaginat, desi mai mult catolic decat calvinist.

In fiecare an, la inceputul lui august, fostii rezidenti se aduna la Jocurile Glengarry Highland, la Maxville, la 60 km est de Ottawa, pentru a savura niste scotch.

Raul imperiului

La Cornwall, cel mai rasaritean oras din Ontario, situat la 30 km sud de Maxville, Uzina electrica Robert Saunders St. Lawrence se intinde peste rau pentru a exploata puterea Marilor Lacuri la varsarea lor in Oceanul Atlantic. O pictura murala abstracta a artistului Harold Town impodobeste turnul de control. Acesta reprezinta un triumf al erei tehnologiei moderne asupra barierei invechite din Long Sault si International Rapids. Dupa deschiderea caii maritime St. Lawrence Seaway, in anul 1959, interiorul continentului a devenit accesibil pentru gigantii oceanici si, ca urmare, raul St. Lawrence a trecut inaintea Rinului, devenind cel mai important rau comercial.

Acesta este raul imperiului. Francezii si englezii s-au luptat timp de 150 de ani pentru a prelua controlul asupra Marilor Lacuri, iar cand au incetat, canadienii si americanii au continuat batalia, amintindu-le regalistilor englezi si americani cat de important este sa imparta raul cu inamicul stravechi al Imperiului britanic: Les Canadiens.

La Morrisburg, in amonte de Cornwall, Upper Canada Village  prezinta o reconstituire istorica a vietii acestor imigranti regalisti. Baraci timpurii din busteni sunt intercalate intre case americane spatioase, ilustrand schimbarea norocului primilor refugiati politici care au reusit sa atinga paradisul canadian.

Legendele irochezilor povestesc despre doua spirite puternice, unul bun si celalalt rau, care s-au luptat pentru controlul asupra viteazului St. Lawrence. In timpul luptei titanice, niste bolovani imensi au fost aruncati in rau, multi aterizand in stramtorile care conduceau spre Lacul Ontario. Odata cu triumful spiritului bun asupra pamantului a cazut binecuvantarea ce a inviat padurile bogate de mesteceni galbeni si artari argintii si otetarii inaripati deasupra blocurilor de granit imprastiate in rau. Astazi, acestia poarta numele de Cele o Mie de Insule .

Brockville, la 85 km sud-vest de Cornwall, un oras regalist cu comori arhitectonice vechi situate pe Courthouse Avenue, este poarta estica a Insulelor. Croazierele in jurul numeroaselor insule pornesc din apropiere, din Rockport si Gananoque, situat la 53 km de Kingston.

Cele o Mie de Insule constituie de multa vreme un teren de joaca pentru bogatii care par a avea mereu un simt pentru cea mai extraordinara mosie din lume. Cea mai celebra dintre „bordeiele” milionarilor este o vila neterminata, castelul Boldt Castle, ridicat pe Insula Heart. Constructia inceputa in 1898 de George Boldt, proprietar al Waldorf Astoria, nu a mai fost terminata datorita mortii sotiei sale. In prezent, este deschis curiosilor si angajatilor.

Regele actual si viitor

Pentru o scurta perioada capitala a Provinciilor Unite ale Canadei (1841-1843), orasul Kingston nu si-a mai revenit pe deplin dupa hotararea reginei Victoria de a desemna orasul Ottawa ca si capitala a Dominionului canadian in 1857. Kingston intruneste, cu siguranta, toate cerintele unei capitale: o istorie venerabila ce isi are inceputul in anul 1673 si Fortul Frontenac; o demnitate tacuta ce emana din casele de piatra invechite aliniate de-a lungul strazilor; o Primarie grandioasa, neoclasica, ridicata in 1843, in intampinarea marelui destin pe care urma sa-l aiba orasul. Turnurile Martello, plasate strategic in jurul portului, si marele bastion de calcar Old Fort Henry sunt martorii groazei fata de virtuala invazie cu care ameninta Razboiul din 1812.

Aparent spiritul anului 1812 mai este prezent la Universitatea Queen, mandria Kingston-ului, fondata ca seminar presbiterian in 1841. In 1956, corpul studentesc a invadat orasul vecin Watertown, New York, sub acoperirea noptii, schimband „Stelele si dungile” atarnate pe cladirile publice cu „Union Jack”.

Amintirea lui Sir John A. Macdonald, cel dintai prim-ministru al Canadei, este o prezenta permanenta in Kingston, la fel ca in orice fort sau colegiu. Bellevue House, o vila italiana ocupata de Macdonald la sfarsitul anilor 1840, este acum un muzeu plin cu amintiri ale „batranului capitan”. Si mai important, sediul politic neoficial al lui Macdonald, Grimason House (acum Taverna regala), mai este in fiinta si este deschis pentru afacerile incheiate in centrul orasului.

Chiar la capatul Kingston-ului, intre port si vechiul Fort Henry, se afla intrarea sudica in Canalul Rideau. Construit intre 1826 si 1832, canalul continua drumul raului Rideau spre nord-est prin 47 de bucle, numeroase lacuri si canale excavate, ajungand la Dealul Parlamentului, pe raul Ottawa. Astazi, zona canalului este o incantare pentru capitanii vaselor de croaziera. Iahturile inguste si vapoarele de croaziera late se joaca de-a sarpele in buclele stancoase, multe dintre ele avand o vechime de 150 de ani. Pentru miile de muncitori irlandezi adusi in Canada pentru construirea canalului, acest drum acvatic reprezenta o salbaticie plina de tantari greu de invins. Cataractele au fost stavilite, bolovanii distrusi, iar blocurile mari de piatra duse in paduri. Costul in vieti umane a fost inspaimantator. Construirea celor 30 km de canal in mlastina Cranberry s-a soldat cu imbolnavirea a 1000 de muncitori de febra tifoida.

Scopul canalului era militar, nu economic. Armata britanica dorea un alt drum mai sigur intre Canada Superioara si cea Inferioara in eventualitatea preluarii raului St. Lawrence de catre americani. Caracterul militar al canalului este evident la Merrickville, la 48 km sud-vest de Ottawa, unde cele 22 de case de piatra construite pentru a proteja drumul isi pastreaza aerul amenintator.

Multi dintre cei care au muncit la canal s-au stabilit in regiune. Un grup de scotieni care au construit buclele au pus bazele orasului Perth, situat pe raul Tay, la 41 km vest de Merrickville. Astazi, Perth are niste case extraordinare in stil georgian, gotic – este unul dintre cele mai fotogenice orase din Ontario.

Raul necunoscut

Scriitorul Hugh MacLennan, in Cele sapte rauri ale Canadei, descrie Ottawa ca fiind raul „necunoscut” sau „uitat” al Canadei. Dupa ce a fost intrecut de St. Lawrence ca principal drum comercial, imaginea sa a fost estompata si a dobandit statutul de scurt afluent, legand orasele Ottawa si Montréal. Totusi, pentru calatorii si cherestegiii Canadei timpurii, Ottawa era la grande rivi`ere, principala ruta catre Marile Lacuri ale Canadei Superioare si catre preriile vestice.

In Valea Ottawa, la nord de capitala, spre Pembroke si raul Deep, insusirile batranului rau prind viata. Aici, la Champlain Lookout , deasupra orasului Renfrew, poate fi remarcata viteza curentilor sai la trecerea prin stramtori si e usor de intels de ce calatoria in amonte sau in aval era inspaimantatoare pentru calatori. Valea Ottawa este plina de povesti despre Joe Mufferaw, „cel mai mare dintre cherestegii”, care lupta in paduri pentru a-i asigura Flotei britanice catarge din pin alb. Este mai bine sa le asculti in dialectul vaii, un amestec de galeza, poloneza, franceza si indiana.

Ontario de centru

Nu exista granite clare intre estul si vestul provinciei Ontario sau intre est si centru. Dar atunci cand calcarul clasic este inlocuit de caramida rosie victoriana si reclamele TV anunta placerea jacuzzi-urilor de la Hilton, in Toronto, si apa fierbinte din Cornwall, inseamna ca linia nebuloasa a fost trecuta. Fermele apropiate de Toronto, catunele si orasele regiunii se lupta pentru a-si pastra caracterul si traditiile proprii.

Orasul Cobourg, aflat la 96 km est de Toronto, se gaseste suficient de departe pentru a ramane imun fata de depravarea dormitorului. Acesta, asemenea oraselor invecinate Port Hope si Colborne, a fost un port aglomerat in epoca vapoarelor cu aburi de pe Marile Lacuri. Porturile sunt acum pline cu iahturi de croaziera si sunt cele mai bune locuri pentru a contempla raul Ontario.

Centrul orasului Cobourg este dominat de sala Victoria Hall, in stil neo-clasic. Terminata in 1860, aceasta este o replica a cladirii Old Bailey din Londra si prima sau a doua sala perfecta de opera din America de Nord. La timpul sau, ea a servit ca o marturie a pretentiilor canadiene, superioare fata de cele ale rebelilor yankei. In acest loc, elita coloniala detinea un argument solid in motivarea alegerii de a ramane ca locuitori ai Americii de Nord Britanice in perioada de inflorire a Statelor Unite.

Lacurile cu degete osoase

Foarte aproape, la nord de Cobourg, lungile si ingustele Lacuri Kawartha sunt ca niste petice cusute pe tesatura Lacului Simcoe, din vest. Lacul Rice, cel mai sudic, este si cel mai ademenitor. Este marginit de dealuri cu pante line pe care se afla ferme de vaci Holstein si are insule impadurite. In urma cu doua mii de ani, o civilizatie indiana putin cunoscuta isi ingropa mortii pe aceste maluri lungi de 96 km. Serpent Mounds Park, aflat la 20 km sud-est de Peterborough, ofera o imagine cutremuratoare a celui mai mare cavou cu oase si cadouri funerare.

Lacurile Kawartha formeaza baza Sistemului Canalului Trent-Severn, care permite navigarea iahturilor si a vapoarelor de croaziera dinspre Trenton, pe Lacul Ontario, la Port Severn, in Golful Georgian al Lacului Huron.

Peterborough , centrul regiunii Kawartha, constituie cea mai mare atractie de pe canal. Aici, Peterborough Hydraulic Lift Lock, vaporul campion la nivel mondial dupa 1904, ridica un vapor cu o mana, iar cu cealalta scufunda un altul. Districtul Set-Peterborough este faimos, din anii 1830, ca avand „cea mai rafinata si aristocrata societate din Canada Superioara”.

Nobilii nu au usurat in nici un fel dificultatile pe care le presupunea pionieratul. Susannah Moodie, o figura marcanta a literaturii timpurii din Lakefield si Canada si reprezentata a acestei pionierat isi descria, in Asprimea din tufisuri, sentimentul de condamnata la o viata de teroare in Lumea Noua, singura speranta de scapare fiind „prin poarta mormantului”. Acum, Peterborough pare a se fi stabilizat intre aristocratie si saracie, fiind un pamant al incercarilor pentru arbitrii gusturilor clasei mijlocii – supravietuitorii pietei de consum.

Schite ale rasaritului in fiecare oras

Nu exista prea multe obiective turistice in orasul Orillia, situat in stramtoarea dintre Lacul Couchiching si Lacul Simcoe, la 96 km nord de Toronto – tocmai acest lucru il face atat de interesant. Se poate vedea aici statuia lui Samuel de Champlain, care aminteste de poporul facut de acesta in apropiere, in Marele tur al regiunii Ontario din 1615, dar fiecare oras detine monumentul unei personalitati.

Frumusetea orasului consta in banalitatea sa: artari umbrosi aplecati deasupra trotuarelor spatioase; peluze mari pentru intalniri cu prietenii sau spionaj; fotografii ale eroilor de hochei locali expuse in agora cu barbieri. Stephen Leacock a captat savoarea acestui loc – data, de exemplu, de Mr. Golgotha Gingham, groparul orasului, care „arboreaza instinctiv un aer profesional de melancolie zadarnica” – in cartea sa Schite solare asupra unui mic oras. Aceasta satira (pe jumatate afectiune, pe jumatate pedeapsa), publicata in 1912, i-a adus faima internationala autorului. Pretutindeni, mai putin in Orillia. Acum, orasul l-a adoptat pe umorist ca fiu favorit si a transformat Casa memoriala Stephen Leacock din Golful Brewery in muzeu literar.

La sud de Lacul Simcoe, la 40 km nord de Toronto, se afla mormantul

unui alt artist canadian: McMichael Canadian Art Collection, in satul Kleinburg . Colectia McMichael, avand peste 30 de sali facute din buturugi si piatra, este locul ideal de celebrare a acestor opere.

Ontario de sud

Excelentul sistem stradal din Ontario de Sud este semnul unei vechi prosperitati. Autostrada Macdonald-Cartier Freeway (401) se intinde intre Windsor, in vest, si granita cu Québec, in est. Dar cei care viziteaza regiunea incep sa cunoasca Ontario de Sud calatorind pe drumurile de tara: campurile cultivate cu cereale si tutun; artarii si ulmii maiestuosi care strajuiesc strazile orasului si pajistile umbroase ale fermelor; casele gratioase, variind intre locuinte din busteni sau din piatra, in stil victorian sau edwardian, din caramida rosie sau galbena; si raurile. Calatorind cu masina in regiune este greu sa gasesti un drum care sa nu treaca peste un parau sau peste raul cinstirii lui Dumnezeu.

La vest de Toronto se afla unele dintre cele mai bogate ferme de pretutindeni. De-a lungul drumurilor sunt orase. Aproape fiecare oras si sat infloreste anual cu ocazia unui targ sau festival. Festivalurile siropului de artar. Festivalurile cidrului de mere. Festivalurile cu fasole.

O istorie bogata

Dupa capturarea Fortului Detroit in anul 1759, britanicii au preluat dominatia asupra frontierei cu America de Nord de la francezi. Dar colonizarea vastei peninsule, inconjurata de Lacurile Ontario, Erie si Huron, a ramas in urma fata de coloniile prospere din sud. Doar dupa ce aceste colonii si-au declarat independenta fata de Anglia, in 1776, salbaticia ce avea sa devina intr-o zi Ontario a devenit atractiva pentru colonisti. Acestia erau regalistii, al caror impact asupra estului regiunii fusese deja realizat. Contributia lor in partea de vest a provinciei este fundamentala. Ei au renuntat la casele confortabile pentru a o lua de la capat in salbaticie, doar pentru ca provincia era guvernata de englezi. Dar acesti oameni erau americani si spiritul egalitatii si al pionieratului pe care l-au adus cu ei a contribuit la formarea regiunii Ontario.

Sud-vestul provinciei Ontario a ajuns la infatisarea actuala ca urmare a retragerii ghetarilor la sfarsitul ultimei Ere glaciare. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, acest pamant bogat era acoperit de o padure deasa si verde. Francezii nu au incercat sa colonizeze cu seriozitate teritoriul. Indepartarea copacilor uriasi si secarea mlastinilor ar fi alungat castorii a caror blana era atat de pretioasa. Pentru o perioada, si englezii au adoptat aceasta atitudine.

Razboiul de Independenta American a schimbat totul. Mii de colonisti din Colonia a Treisprezecea care se temeau de noul regim sau manifestau neincredere fata de el au trecut pe celalalt mal al raului Niagara. John Butler, fiul unui ofiter din armata britanica, a condus un grup de regalisti la nord de Niagara. In 1778, el a recrutat un grup de luptatori de gherila, care s-a facut cunoscut ca Luptatorii lui Butler, si pana la finele razboiului, grupul a hartuit comunitatile americane din zona. Butler s-a stabilit in Fortul Niagara si a fost insarcinat cu ocuparea Celor Sase Natiuni Irocheze, ale caror teritorii se aflau la sud de Lacul Ontario si erau aliate cu englezii. El a reusit sa duca la indeplinire acest obiectiv convingandu-i pe indienii Seneca si Mohawk sa i se alature.

Liderul indienilor Mohawk era Joseph Brant, care beneficiase de o educatie engleza si se ghida dupa traditiile britanice. Cand fostele teritorii ale Celor Sase Natiuni le-au fost cedate americanilor in urma tratatului din 1783, la sfarsitul razboiului, Brandt a apelat la ajutorul englezilor. El si insotitorii sai au primit pamant langa raul Grand River, pe o distanta de 10 km de fiecare parte a acestuia. O parte a teritoriului atribuit ingloba Elora, locul in care Grand River sapase un canion ce avea sa devina unul dintre cele mai populare locuri de refugiu din Ontario. Singurul teritoriu care le-a ramas Celor Sase Natiuni pe malul raului Grand River este Ohsweken, la sud-est de Brantfort, in prezent una din cele mai mari asezari ale bastinasilor.

Cascada celebra

Emigrantii in Canada trebuie sa vada Niagara. Povarnisul Niagarei, o panta abrupta orientata spre est, este o alta mostenire din era glaciara. Este localizat in afara Statului New York, langa Ro-chester, de-a lungul malului Lacului Ontario, in jurul localitatii Hamilton. Serpuieste spre muntii Blue Mountain, la sud de Collingwood, desparte Lacul Huron de Golful Georgian in locul in care Peninsula Bruce este acoperita de ape, reiese la suprafata formand Insula Manitoulin, apoi dispare pentru a reaparea pe malul vestic al Lacului Michigan si se sfarseste in Wisconsin.

Cascada Niagara, locul in care Lacul Erie se varsa in Lacul Ontario cu un debit de 14 milioane de litri de apa pe minut, a reprezentat dintotdeauna cea mai celebra caracteristica a povarnisului. In timpul pelerinajului sau, Charles Dickens a scris: „Am fost pretutindeni in jurul cascadei si i-am vazut toate caracteristicile…Nici una dintre tablourile in culori tempera ale lui Turner din perioada apogeului sau nu este atat de eterica, atat de imaginativa, nu are asemenea culori minunate ca cele pe care le-am vazut eu atunci. Mi se  parea ca ma ridic de pe pamant si privesc raiul”. Multi l-ar aproba pe Dickens si l-ar contrazice pe Oscar Wilde care, observand popularitatea cascadei, a remarcat: „Cascada Niagara este cea de-a doua mare dezamagire a americanilor dupa casatorie”.

Cascada a asistat la mai multe spectacole de-a lungul anilor. Cel mai mare a fost cel organizat de Blondin, francezul indraznet care a trecut primul, pe o franghie, peste cascada, in 1859. In anul 1901, Annie Edson Taylor a fost prima persoana care a sarit in cascada intr-un butoi si a supravietuit. Acestia si alti indrazneti sunt comemorati de Niagara Falls Museum, 5651 River Road.

Cel mai obisnuit mod de apropiere de Cascada este pe vasul numit Maid of the Mist. Imbracati in impermeabile, vizitatorii sunt transportati deasu-pra tunelurilor Table Rock Scenic Tunnels de sub cascada pentru a avea o intalnire spectaculoasa si de neuitat cu apa.

Niagara-on-the-Lake

John Butler si luptatorii sai au fondat orasul Newark, la gura raului Niagara, dupa Razboiul Revolutionar American. In 1792, anul sosirii lui John Graves Simcoe, orasul a fost numit „Niagara-on-the-Lake” si era capitala Canadei Superioare, o provincie recent infiintata de populatia vorbitoare de limba engleza din Québec. Unul dintre primele lucruri pe care le-a facut Simcoe a fost alegerea unei noi capitale deoarece Niagara-on-the-Lake era mult prea aproape de Statele Unite. El a ales un teritoriu situat la rascrucea unui rau, pe care l-a numit Tamisa. Capitala avea sa se numeasca Londra (bineinteles). Dar nici nu aparuse bine Dundas Street, ca Simcoe a si mutat capitala la Toronto – pe care l-a redenumit rapid York. Capetenia indienilor Mohawk, Joseph Brandt, a remarcat: „Generalul Simcoe a realizat multe pentru aceasta provincie, a schimbat numele fiecarui loc”.

A fost o binecuvantare caderea orasului Niagara-on-the-Lake  in obscuritate politica pentru ca e unul din cele mai bine pastrate orase din America de Nord. Este si gazda Festivalului Shaw, un mare eveniment teatral anual in cadrul caruia sunt jucate piesele lui George Bernard Shaw alaturi de cele ale altor dramaturgi.

Razboiul dintre 1812-1814

Temerea canadienilor fata de agresiunea americanilor avea sa fie justificata in iunie 1812, cand Statele Unite au profitat de preocuparea Angliei fata de razboiul declarat de Napoleon. Multi americani au crezut in usurinta cuceririi Canadei. Issac Brock, comandantul militar al Canadei Superioare, a scris despre incurcatura in care se gasea: „Situatia mea este cea mai critica nu datorita mentalitatii oamenilor…Ce schimbare ar aduce infiintarea a inca unui regiment in aceasta parte a provinciei! Majoritatea oamenilor si-au pierdut orice speranta. Eu totusi vorbesc cu tarie si sunt atent”. A actionat prompt. Trupele sale au capturat Fortul Michilimackinac, la nord de Michigan, si au respins un atac pe raul Detroit. Aceste victorii vremelnice au atras bastinasii de partea cauzei engleze si i-au entuziasmat pe colonisti.

Regiunea Niagara raspundea razboiului cu promptitudine. Americanii au atacat Queenston, situat in aval de cascada, in octombrie 1812. Issac Brock a fost rapus in Batalia de la Queenston Heights, dar orasul a fost aparat cu succes. Razboiul a continuat, dar fara exemplul curajului lui Brock, numeroasele colonii probabil ca ar fi fost coplesite.

Razboiul dintre 1812-1814 i-a imprimat Canadei un nou sens al identitatii comunitare, dar nu a reusit sa puna capat diviziunii dintre Tories si cei care cereau infaptuirea unei reforme democratice in provincie.

Ontario de Sud-vest

In prezent, autostrada care strabate tarmul nordic al Lacului Erie este denumita Talbot Trail. St. Thomas, construit in 1817 intre Londra si Lacul Erie, a preluat si el numele colonelului Thomas Talbot, care a primit 19.600 ha pentru a pune bazele colonizarii in 1803. El le-a impus colonistilor reguli stricte. Cei care incalcau conditiile convenite erau evacuati – o metoda rara in oricare tara. Soseaua Talbot era cea mai buna din Canada Superioara pentru ca fermierii erau responsabili de intretinerea partilor din sosea care le margineau proprietatile. Ea strabate ferme de lactate si sate de pescari, ferme de tutun si plaje. La vest de St. Thomas se indreapta spre sud, spre malul lacului din tinutul cu ferme mixte.

Point Pelee National Park, o peninsula aflata la sud de Leamington, la 50 km sud-est de Windsor, este partea cea mai sudica a Canadei. Situat la aceeasi latitudine ca Roma si nordul Californiei, Point Pelee este casa unor plante si animale rare in Canada. O carare prin paduri si un panou deasupra mlastinilor il transforma intr-un muzeu de istorie naturala. Sanctuarul pasarilor Jack Miner, de la Kingsville, la 10 km vest de parc, este unul dintre cele mai faimoase locuri in care pot fi observate pasarile de apa din Canada. Jack Miner spunea: „Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne un loc pe pamant in care sa nu mai avem nevoie de bani”. Sanctuarul este condus de familia sa, ca o mosie publica.

Ontario de Sud-est

Limita sudica a regiunii Ontario a jucat un rol neobisnuit in istorie: acela de punct terminal al „Trenului subteran”. La inceputul anilor 1800, sclavii evadati din America de Sud erau gazduiti de simpatizanti in drumul lor spre Canada.

Reverendul Josiah Henson, un sclav autodidact din Maryland, a facut acest drum in anul 1830 impreuna cu familia sa. S-a stabilit in Dresden, la 90 km nord-est de Windsor, si s-a dedicat sustinerii cauzei altor evadati. Henson a fost prototipul Unchiului Tom, personajul romanului lui Harriet Beecher Stowe, Coliba Unchiului Tom. Casa lui din Dresden este o parte componenta a muzeului Uncle Tom’s Cabin Museum.

Chatham, la 80 km est de Windsor, a fost un alt punct terminus al „caii ferate”. Aici, abolitionistul John Brown a pradat, in 1859, arsenalul guvernamental de la Harper’s Ferry, in Virginia, sperand sa genereze o revolta generala a sclavilor, dar a fost prins, condamnat si inchis, iar apoi spanzurat.

Orasul Windsor  este cel mai mare centru urban de la granita Canadei, un fel de frate vitreg al orasului Detroit. Windsor are si el o industrie de constructii de automobile dar, spre deosebire de Detroit, centrul sau placut este strabatut de un parc imens si numeroase gradini.

Lacul Ontario

In anii 1820, orasele in expansiune si fermele situate pe curbura vestica a Lacului Ontario au continuat sa se infrupteze din salbaticia care le inconjura. Ancaster, Dundas, Stoney Creek si Burlington si-au cedat aspiratiile pentru suprematie in favoarea orasului Hamilton, „micul oras ambitios” situat la 70 km sud fata de lacul din centrul zonei Toronto.

Povarnisul Niagarei, numit local si „muntele”, imparte orasul Hamilton in doua niveluri. Otelariile si alte industrii grele le-au lasat multora o impresie sinistra asupra orasului. Dar gradinile denumite intr-o maniera oarecum inselatoare Gradinile botanice regale reprezinta un sanctuar al salbaticiei numit Paradisul lui Coote, ale carui carari serpuiesc pe o distanta de 1.200 acri de mlastina si ravene impadurite.

Giuvaerul arhitectural din Hamilton este castelul Dundurn Castle. Sir Allan Napier MacNab – mosier, bancher, Tory convins si primul avocat al orasului – a construit castelul in 1835. Cea mai eleganta locuinta aflata la vest de Montréal in acele timpuri, denumita dupa casa ancestrala a lui MacNab din Scotia, a fost restaurata si acum este muzeu, reflectand anii 1850, cand MacNab a fost premierul Canadei. La mijlocul lunii iulie a fiecarui an, vecinul nordic al orasului, Burlington, este gazda Jocurilor scotiene – o saptamana a pipelor, a dansului si a cantatului la cimpoi.

Hamilton a instalat prima centrala telefonica din Imperiul britanic in 1878, la doar patru ani dupa inventarea telefonului de catre Graham Bell. Inventia a fost facuta in casa parintilor acestuia din Brantford, la 40 km vest de Hamilton. Dupa experientele premergatoare, Bell a realizat telefonul la reintoarcerea sa din Boston.